1991: Uniunea Sovietică, începutul sfârşitului unui imperiu

„În vara lui 1991, economia Uniunii Sovietice era în cădere liberă, deficitul se mărea vizibil, rezervele de valută şi aur fuseseră decimate, iar reformele provizorii ale preşedintelui Mihail Gorbaciov nu făceau decât să accentueze criza. Georgia şi Azerbaidjan erau măcinate de conflicte etnice, iar Lituania îşi declarase independenţa devenind prima republică desprinsă de imperiul comunist (ianuarie 1991).

În ciuda intervenţiei unui comando KGB trimis la Vilnius, ţara nu a mai putut fi reîntoarsă din drumul către democraţie. În primăvara lui 1991, cinci republici sovietice şi-au exprimat dorinţa de independenţă. Gorbaciov scăpase din mână frâiele ţării.

„Uniunea Sovietică ar fi trebuit şi ar fi putut fi salvată”, spune acum fostul lider politic. În Rusia, forţele democratice doreau să pună capăt regimului totalitar. Conform rezultatelor înregistrate la referendumul organizat în martie 1991, peste 70% din electoratul rus s-a pronunţat în favoarea păstrării Uniunii Sovietice într-o nouă formă de organizare administrativă şi economică.

Un nou tratat urma să transforme Uniunea într-o confederaţie de state suverane cu drepturi egale şi un guvern central. Chiar dacă la negocierile purtate în reşedinţa lui Gorbaciov au luat parte numai nouă din cele cinsprezece republici sovietice, pe 20 august 1991 urma să fie semnat documentul.

Dar cu numai o zi înainte, temerile multor lideri occidentali s-au adeverit.”

(“Apusul imperiului comunist”, articol publicat de Deutsche Welle pe 19.08.2011)

Puciul a început într-o duminică după-amiază, o zi fierbinte. Pe 18 august 1991, cinci maşini Volga negre au ajuns la porțile Foros, reşedința de vară din Crimeea a lui Mihail Gorbaciov. Nimeni nu aştepta vizitatori. La început, gărzile nu au vrut să deschidă. Lanțurile ghimpate au rămas întinse pe drum pentru a opri orice maşină ar fi vrut să forțeze.

Apoi, din prima maşină a coborât generalul Iuri Plehanov, şeful direcției a IX-a din KGB. Plehanov răspundea de serviciile de protecție a demnitarilor şi era şeful ierarhic al gărzilor de corp ale lui Gorbaciov. Porțile verzi de metal, împodobite cu câte o stea roşie mare, s-au deschis larg, instantaneu. Maşinile au şerpuit prin păduricea de chiparoşi până la reşedință.

Gorbaciov lucra în cabinetul casei de vacanță când şeful gărzilor a venit să îi spună că de la Moscova sosise o delegație. Erau cinci ofițeri de rang înalt din KGB, din armată şi de la Partid, inclusiv generalul Plehanov. Gorbaciov a intrat la bănuieli. Nu chemase pe nimeni şi nici nu era obişnuit cu musafiri nechemați. A pus mâna pe un telefon să-l sune pe Vladimir Kriucikov, şeful KGB, vrând să afle despre ce era vorba. Linia, moartă. A pus mâna pe alt telefon, mort şi acela. Gorbaciov era uimit.

“Aveam o mulțime de telefoane”, avea să povestească. “Un telefon de serviciu, un telefon obişnuit, unul strategic, un telefon prin satelit şi aşa mai departe. Când am ridicat receptorul, am descoperit că toate fuseseră deconectate, până şi telefonul de comandant suprem al armatei.”

Înainte ca vizitatorii să intre în casă, Gorbaciov ştia foarte bine că ceva e în neregulă. Şi-a chemat familia şi le-a spus că putea să se întâmple orice. Povestind această scenă mai târziu, Raisa Maximovna Gorbaciova părea să facă trimitere la uciderea familiei regale a Romanovilor de către bolşevici. “Cunoaştem istoria neamului nostru şi tragismele ei”.

Delegații au intrat în încăpere.

“Cine v-a trimis?”, i-a întrebat Gorbaciov.

“Comitetul”, răspunse unul. “Comitetul de Stat pentru Starea de Urgență”.

“Cine a numit acest comitet? Eu nu am numit un asemenea comitet, şi nici Sovietul Suprem nu l-a numit.

I-au spus că n-are încotro. Fie li se alătură, fie demisionează.

“Sunteți numai o mână de aventurieri şi trădători, o să dați socoteală pentru această faptă. Puțin îmi pasă ce-o să se întâmple cu voi, dar țara asta o s-o distrugeți. Numai nişte sinucigaşi pot sugera acum un regim totalitar. O să împingeți țara către război civil!”

Gorbaciov le-a amintit delegaților că pe 20 august avea să fie semnat la Moscova Tratatul Uniunii.

“Nu va avea loc nicio semnare”, i-a răspuns unul. “Elțîn a fost arestat. Va fi arestat, vreau să spun… Mihail Sergeevici, nu cerem nimic de la dumneavoastră. Dumneavoastră rămâneți aici. O să facem noi pentru dumneavoastră toată treaba murdară”.

Pe la ora şapte şi jumătate, delegația a plecat înapoi spre aeroportul Belbek. Pe locul din față, Plehanov vorbea la telefon cu soldații rămaşi la Foros, dând instrucțiuni privind izolarea preşedintelui. Pe locurile din spate, ceilalți pucişti vorbeau în fraze scurte, vădit supărați. Crezuseră că Gorbaciov avea să cedeze, dar nu cedase.

A doua zi dimineață la şase radioul şi televiziunea şi-au reluat transmisiunea după pauza din timpul nopții. Un crainic cunoscut a intrat pe post şi a citit:

“Decret al vicepreşedintelui U.R.S.S.

Având în vedere incapacitatea lui Mihail Sergeevici Gorbaciov de a-şi îndeplini în continuare sarcina de preşedinte al Uniunii din motive de sănătate, vicepreşedintele U.R.S.S., Ianaev, a preluat îndatoririle de preşedinte începând cu data de 19 august 1991.”

Crainicul a dat apoi citire la două mesaje către locuitorii U.R.S.S. din partea celor care se autoproclamaseră “conducerea sovietică”. Primul mesaj a fost unul sec, anunțând începerea stării de urgență la ora patru, în după-amiaza acelei zile. Al doilea mesaj a fost mult mai plin de patos.

“Compatrioți! Cetățeni ai U.R.S.S.!

Ne adresăm dumneavoastră la ceas de cumpănă pentru soarta Patriei şi a popoarelor noastre. Patria noastră cea mare se află în mare primejdie, o primejdie poate fatală.

Politica de reforme, lansată la inițiativa lui Mihail Gorbaciov, menită să asigure dezvoltarea dinamică a țării şi democratizarea vieții sociale, a intrat – din varii motive – pe un drum fără ieşire.

Toate instituțiile democratice create prin voința poporului îşi pierd greutatea şi eficiența sub ochii noştri.”

Mesajul a fost reluat la ora opt. Apoi, radioul şi televiziunea de stat au redat muzică din “Lacul lebedelor” de Ceaikovski, ore în şir. La ora nouă dimineață, coloane de tancuri înconjuraseră Primăria. Soldații dădeau jos tricolorul rusesc şi îl înlocuiau cu steagul roşu sovietic. Tancurile ocupau poziții cheie peste tot în oraş: la stațiile de radio şi televiziune, la redacții de ziare, pe dealurile Lenin, la Casa Albă.

Boala lui Gorbaciov a fost pretextul folosit la conferința de presă de după-amiază, ținută în văzul lumii. Genadi Ianaev, unul dintre pucişti, a confirmat că preia rolul de conducător. “Mihail Sergeevici este acum în vacanță”, a spus Ianaev cu mâini tremurânde, cu vocea întretăiată. “Este supus îngrijirilor medicale în sudul țării… nutrim speranța că se va însănătoşi şi că îşi va relua funcțiile oficiale cât de curând”

Ce s-a întâmplat mai departe? Boris Elțîn, abia numit preşedinte al Republicii Ruse, și susținătorii săi din parlamentul rus au intervenit. Au îndemnat poporul la grevă şi la unire împotriva loviturii de stat.

“Cetățeni ai Rusiei! Preşedintele legitim a fost înlăturat de la putere. Este în curs o lovitură de stat de dreapta, reacționară, anticonstituțională. Tratatul unional, care trebuia semnat mâine, a înfuriat forțele reacționare şi le-a împins la un act iresponsabil, criminal. Este o lovitură de stat care discreditează Uniunea Sovietică în ochii lumii. Ne întoarcem în epoca Războiului Rece.

Asumarea puterii de către aşa-zisul Comitet de Stat pentru Starea de Urgență este un act ilegal. Gorbaciov a fost izolat. Am fost împiedicat să iau legătura cu el. Îi chemăm pe cetățenii Rusiei să respingă acest puci. […] Chemăm întreaga națiune la grevă generală până la satisfacerea tuturor revendicărilor noastre.” (Martin Sixsmith, Rusia: un mileniu de istorie, pag. 498, Editura Humanitas)

Când soldații au încercat să-l aresteze pe Elțîn, au găsit calea către clădirea parlamentului blocată de civili, unii înarmați, alții cu mâinile goale. Elțîn însuși s-a urcat pe un tanc și le-a vorbit prin megafon. A cerut trupelor să nu îndrepte armele împotriva poporului şi să refuze participarea la această lovitură de stat reacționară. Soldații s-au retras, unii dintre ei s-au alăturat mişcării de rezistență. După ce mii de demonstranți au luat străzile cu asalt, în numai trei zile lovitura de stat s-a prăbușit.

“Dimineața devreme pe 22 august, într-o zi de joi, Mihail Gorbaciov a coborât scara unei aeronave a aviației sovietice pe un aerodrom din apropierea Moscovei. Într-o cămaşă cu gulerul desfăcut, ciufulit şi epuizat, a părut să nu înțeleagă pe deplin amploarea schimbărilor care avuseseră loc. Poporul sovietic se împotrivise loviturii de stat, a spus-o el, pentru că anii de glasnost şi Perestroika îl învățaseră să gândească singur, cu capul lui.

“Toată munca pe care am făcut-o din 1985 încoace a dat roade. Oamenii şi societatea s-a schimbat, şi asta a reprezentat principalul obstacol în calea reuşitei puciului. […] Felicit poporul sovietic. Aceasta este o mare victorie a Perestroikăi.” Diagnosticul lui era corect; dar Gorbaciov părea prea nerăbdător să-şi asume triumful, prea lent în recunoaşterea rolului crucial al rivalului său, Boris Elțîn. Părea că se aştepta ca viața politică să-şi reia pur şi simplu cursul.” (Martin Sixsmith, Rusia: un mileniu de istorie, pag. 505)

Chiar şi după întoarcerea sa din captivitate, Gorbaciov a continuat să apere Partidul Comunist. Era copilul său, protectorul său, şi nu avea de gând nici să-l abandoneze, nici să-l distrugă. La prima sa conferință de presă de după puci, Gorbaciov a vorbit cu onestitate despre loialitatea sa față de “alegerea socialistă” şi despre “reînnoirea” Partidului. Le-a spus tuturor celor care voiau să îl asculte că se întorsese într-o “țară complet diferită”. Dar nu părea să înțeleagă nici el ce spune.

Aleksandr Yakovlev, consilierul sau cel mai apropiat, s-a înfuriat urmărind acea sesiune de mistificare în conferința de presă. Vreme de şase ani, Yakovlev îl bătuse la cap pe Gorbaciov să abandoneze nomenclatura anchilozată şi să-şi unească forțele cu intelectualitatea urbană, cu mişcările pro-independență din țările baltice, cu toți cei care căutaseră o transformare a vechii ordini. Dar Gorbaciov a refuzat, insistând că Partidul începuse perestroika şi tot Partidul avea să o conducă. Chiar şi în clipa aceea, victimă a unui puci, Gorbaciov nu reuşea să vadă ceea ce era corect şi necesar.

“Ai ținut cea mai proastă conferință de presă din întreaga carieră”, i-a spus Yakovlev între patru ochi. “Partidul e mort. De ce nu poți să vezi asta? Toată vorbăria asta despre “reînnoire” este lipsită de sens. Este precum ai acorda prim ajutor unui cadavru!”

Lui Elțîn îi păsa şi mai puțin de sensibilitățile lui Gorbaciov. Conflictul lor personal era atât de vechi, cunoscuse episoade atât de multe – unele comice, altele foarte serioase – încât păreau ca Yin şi Yang, uniți într-o tensiune eternă, dependenți unul de altul.

Pe 23 august, la o şedință tumultuoasă a Parlamentului rus, Elțîn avea în mod clar toate atuurile în mâna lui. Era hotărât să le folosească pentru a-l înfrânge şi umili pe vechiul său adversar. L-a obligat pe Gorbaciov să citească cu voce tare o hotărâre a Consiliului de Miniştri din 19 august. La acea adunare, cu excepția a două persoane, toți miniştrii pe care Gorbaciov îi numise îşi declaraseră sprijinul față de complotişti.

Gorbaciov a părut mic şi nevolnic. Elțîn nu terminase încă ce avea de făcut. “Şi acum, să mai destindem un pic atmosfera”, a continuat cu un rânjet mare pe față, “ce ziceți, semnăm un decret să suspendăm toate activitățile Partidului Comunist Rus?”

“Ce vreți să faceți?”, s-a bâlbâit Gorbaciov. “Eu… noi… noi n-am citit aşa ceva…”

Însă era prea târziu. Gorbaciov era lipsit de putere. Şi astfel, pe 24 august 1991, şi-a prezentat demisia din funcția de secretar general al Partidului Comunist, a dizolvat Comitetul Central şi, în esență, a pus capăt epocii bolşevice.

Uniunea Sovietică se destrăma în decembrie 1991, în prima zi după Crăciun.

(selecție de informații din cartea „Mormântul lui Lenin: ultimele zile ale imperiului sovietic„, de David Remnick, câstigătoare a Premiului Pulitzer, categoria non-ficțiune, în 1994)