Probabil cel mai mare geniu al improvizației din istoria muzicii, dar nu ştia notele muzicale. De fapt, nu ştia să citească. Punct. Django Reinhardt s-a născut în Belgia pe 23 ianuarie 1910 într-o caravană de romi. În copilărie, singurele sale talente păreau a fi să ciordească găini şi să „gâdile” păstrăvi. Pipâia după ei în apele unui râu, îi mângâia pe burtă să-i liniştească, apoi îi azvârlea iute pe mal.
A crescut într-o mahala numită La Zone, lângă Paris, unde vidanjorii descărcau noaptea ceea ce cărau de la haznale. Maică-sa, Négros, muncea toată ziua făcând brățări din carcase de proiectile de artilerie, explodate în primul război mondial, pe care le culegea de pe un câmp. Avea de hrănit prea multe guri, n-avea timp să se ocupe de educația lor muzicală. Django mergea la şcoală dacă avea chef să meargă; cel mai adesea, n-avea. Intra la filme fără bilet, juca biliard toată ziua, iar muzica îl însoțea peste tot. Oriunde se adunau, țiganii cântau la banjo, la harpă, la pian şi, mai ales, la vioară.
Fiind uşor de transportat, vioara era un instrument preferat de țiganii romani, iar Django a început şi el cu vioara. Nu i-a plăcut. Cânta cu un stil de interpretare “call-and-response” (“întrebare-răspuns”), stil care lasă cântărețului un spațiu larg de execuție și libertate de improvizare. Când avea doişpe ani, un cunoscut i-a adus o chitară-banjo, un fel de chitară hibrid. A devenit o obsesie, îşi găsise chemarea. Când degetele îi erau prea obosite de atât cântat, experimenta cu felurite obiecte în loc de pană: linguri, degetare, monezi, şi chiar o bucațică de fanon de balenă. S-a făcut tovarăş cu un cocoşat care cânta la banjo, pe numele lui Lagardère. Cutreierau străzile din Paris, bătuți de soare, improvizând diferite duete de dimineața şi până seara.
Pe la vreo cinşpe ani, Django a ajuns la o cârciumă la care se adunaseră o mulțime de cântăreți la acordeon. L-au chemat sus pe scenă împreună cu tovarăşul lui. Django a început să cânte o polcă înfocată, pe care acordeoniştii o considerau o piesă de virtuozitate pentru că era extrem de dificilă. Când a încheiat interpretarea tradițională, a continuat cu o serie de improvizații fulgerătoare. Reinterpreta melodia într-un fel pe care nici unul dintre cântăreții bătrâni nu îl mai auzise. Django cânta “cu cuțitul scos”, cum se spunea pe atunci. Stâlcind un cântec sacru o cam căutase cu lumânarea, dar l-au lăsat în pace, atât fusese de original şi de abil. Creativitatea lui era nemărginită. “Chiar mă întreb dacă în tinerețe ştia că există muzică scrisă”, îşi amintea un amic. Dar, foarte curând, Django avea să aibă nevoie de întreaga lui măiestrie.
Avea optsprezece ani când o coroană de flori din plastic pe care nevastă-sa Bella o făcuse pentru o înmormântare s-a aprins de la o lumânare. Căruța a izbucnit într-un iad. Django a suferit arsuri pe jumătate din corp şi a stat țintuit la pat timp de un an şi jumătate. Pentru tot restul vieții lui, degetul mic şi inelarul de la mâna stângă, mâna cu care oprea corzile, i-au atârnat chircite, inutile, neputincioase. Dar Django era obişnuit să improvizeze, s-a adaptat. A învățat să cânte doar cu degetul mare şi celelalte două rămase. Mâna lui stângă zbura pe gâtul chitarei, arătătorul şi mijlociul mişcându-se rapid pe corzi, ca nişte gâze pe luciul apei. A renăscut cu un nou stil de interpretare, iar creativitatea lui era dezlănțuită.
Împreună cu un violonist francez, Django a creat o fuziune de jazz şi bal-musette, stil de muzică de dans instrumentală. Inventa o nouă formă de improvizație care sfida orice denumire. Aşa că i-au spus “Gypsy jazz”. Câteva dintre creațiile sale spontane au devenit piese clasice, introduse de alți muzicieni în repertoriu ca bază de improvizare. A revoluționat soloul virtuoz de chitară, acum familiar, care a influențat muzica generației viitoare, de la Jimi Hendrix la Prince. Cu mult înainte ca Hendrix să interpreteze în felul lui unic “The Star-Spangled Banner”, Django a făcut acelaşi lucru cu “La Marseillaise”, imnul francez național.
Şi chiar dacă nu a învățat niciodată să citească notele muzicale sau să citească cuvinte – un prieten a trebuit să-l invețe să se iscalească pentru a da autografe – Django a compus o simfonie. A cântat la chitară ceea ce voia să interpreteze fiecare instrumentist, în timp ce un alt muzician punea grăbit ideile pe hârtie.
A murit de hemoragie cerebrală la patruzeci şi trei de ani. Dar muzica pe care creat-o acum aproape un secol continuă să apară. Apare inclusiv în filme care au avut mare succes la Hollywood, cum au fost Matrix şi Aviatorul. Autorul lucrării “The Making of Jazz” a scris despre omul care nici nu putea să citească note, nici nu putea să interpreteze piesele în stil tradițional: “fără urmă de îndoială, a fost cel mai important chitarist din istoria muzicii jazz”.
(traducere adaptată din cartea “Range: Why Generalists Triumph in a Specialized World”, apărută şi la editura Publica în 2020)
Viața sa a fost omagiată în această ecranizare din 2017, iar pe un canalul de Youtube dedicat lui Django Reinhardt găseşti şi alte câteva dintre piesele sale. Între acestea: Minor Swing, Les Yeux Noirs („Ochii negri„), Tears („Lacrimi„), Georgia on My Mind, I’ll See You In My Dreams. Cele mai bune piese au fost incluse în această colecție de Halidon Music.
Dacă ți-a plăcut această poveste, lasă-ne un semn de încurajare şi urmăreşte-ne în continuare.
Vom reveni. 🙂
