Cele mai frumoase cuvinte rostite de cineva vreodată despre George Enescu? Fără îndoială, acestea de aici:
„Dacă cititorul îşi poate închipui un om cu o minte enciclopedică, o minte care nu uită niciodată nimic din ce a auzit, a citit ori a văzut în decursul vieții, un om în stare să-şi amintească instantaneu şi să interpreteze în modul cel mai incandescent cu putință orice lucrare de la Bach şi Wagner până la Bartók.
Dacă cititorul ar putea să-şi închipuie mintea aceea îngemănată cu inima cea mai generoasă şi mai lipsită de egoism din câte pot exista într-un om cu o înfățişare nobilă şi frumoasă, cu un chip romantic însuflețit mereu de un geniu creator, fie că vorbea, preda, dirija, cânta la vioară ori la pian şi mai cu seamă atunci când compunea, inaginea tot n-ar fi completă.
Un om plin de umor (şi un caricaturist foarte amuzant), precum şi un filozof cu o gândire profundă, familiarizat cu limbile şi literaturile din Europa şi Anglia. Un om pătruns de cele mai nobile forme ale cavalerismului şi iubirii pentru pământul natal.
Acesta ar fi profesorul pe care l-am avut de la vârsta de 11 ani, necurmat timp de doi ani, apoi din nou, timp de cinci ani, iar după aceea, cu intermitențe, de-a lungul anilor în care ne-a mai fost dat să fim amândoi în viață. Nici o carte nu poate surprinde cu fidelitate un om de o asemenea măreție şi noblețe.
Deşi eu sunt acum mai bătrân decât era Enescu atunci când a murit, şi deşi nu l-am văzut pe omul acesta copleşitor de mai bine de 30 de ani, rămâne pentru mine cea mai extraordinară ființă omenească, cel mai mare muzician şi cea mai puternică influență exercitată vreodată asupra mea.„
(Yehudi Menuhin, prefață la cartea “George Enescu: Viaţa şi muzica”, de Noel Malcolm, apărută în traducere la Editura Humanitas)
Pe 4 mai 2016, într-un articol elogios, BBC Music Magazine scria următoarele rânduri:
„Istoria muzicii cunoaşte nenumărați compozitori care au fost extrem de lăudați la vremea lor, dar care în zilele noastre sunt în mod nedrept neglijați și subapreciați. O astfel de soartă a cunoscut şi românul George Enescu, cu excepția țării natale, unde încă este venerat ca o emblemă a culturii române.
Totuşi, ignorarea lui Enescu în alte locuri din lume este absolut uimitoare având în vedere elogiile spectaculoase pe care i le-au adus câțiva dintre cei mai influenți muzicieni ai secolului trecut. Din punctul de vedere al violoncelistului Pablo Casals, Enescu a fost fără urmă de îndoială “cel mai mare fenomen muzical de la Mozart încoace„.
Legendarul Pablo Casals spunea: „Enescu mi-a inspirat întotdeauna o dragoste sinceră și-l consider fără șovăire ca fiind unul dintre compozitorii de frunte ai epocii noastre, una dintre personalitățile cele mai minunate și mai atrăgătoare ale timpului nostru. Pentru violonistul Enescu, care este genial, admirația mea nu cunoaste margini.”
Da, Enescu a fost înzestrat cu un talent colosal ca muzician. Faima sa de virtuoz al viorii a dăinuit în lume peste decenii. Scriitoarea Cella Delavrancea descria tehnica lui de interpretare.
„El aplica arcuşul niţel pieziş. Ce ieşea din sunetul ăla era ceva care te răscolea atât de mult că nu puteai să-l asculţi fără să plângi. În felul ăsta a fost, pot să spun astăzi, cel mai mare violonist, muzicial genial, pe care l-am auzit.”
A fost nu mai puțin talentat ca pianist. Avea o tehnică desăvârşită pentru care îl invidia prietenul său apropiat, marele pianist Alfred Cortot. “Enescu? Nu talent, ci geniu!” Arthur Rubinstein, unul din cei mai mari pianiști din istoria lumii, îl completa fără echivoc. “Enescu stăpânea la perfecțiune întreaga paletă a componisticii. Ştia să orchestreze precum Richard Strauss. De asemenea, ca solist, avea o sonoritate incredibilă alături de orchestră. Cunoştea tehnica tuturor instrumentelor. A fost un pianist extraordinar. Pot să spun că eram uneori invidios pe el: cânta mai bine chiar decât mine!”
Ca dirijor, Enescu a lucrat neobosit pentru a îmbunătăți viața muzicală din România. În această calitate a apărut frecvent pe scenele din Franța și SUA. Reputația sa de interpret era atât de mare încât, în anii ‘30, a fost curtat ca potențial succesor al marelui Arturo Toscanini, ca director muzical al Filarmonicii din New York.
“Numai nerv, întreaga făptură. Înfăţişarea fără nici o pretenţie şi totuşi cu acel aer de mândrie curată care şede cuiva atât de bine, când este îndreptăţit prin daruri excepţionale. Orchestra îşi simte stăpânul. Gestul cel mai neînsemnat al maestrului diriguitor îşi are efectul neînduplecat. Dar ce gesturi expresive, cumpătate şi puternice.”
(Nicolae Iorga,”Neamul Românesc”, 1908)
Însă preocuparea principală a lui Enescu a fost compoziția, pentru ea şi-a dorit cel mai mult recunoașterea lumii. Deși catalogul de opere publicate numără doar 33 de lucrări, un număr relativ mic pentru cineva care a trăit peste 70 de ani – fiind tot mai preocupat să le dea forma desăvârşită – Enescu a stăpânit aproape fiecare gen muzical important. Şi totuşi, singura piesă care în prezent este inclusă ceva mai frecvent pe scenele de concert din străinătate este Rapsodia Română Nr. 1.
BBC Music Magazine descria Rapsodia Română Nr. 1 ca fiind “un potpuriu încântător, bogat în linii melodice de inspirație folclorică, sclipitor orchestrat”. Pe de altă parte, cu toată fluiditatea indiscutabilă a acestei lucrări, aceiaşi critici considerau că pune în umbră gama emoțională, profunzimea muzicii şi originalitatea creatoare pe care Enescu le-a obținut în alte lucrări, în special în “Oedip”, capodopera sa. Lucrarea sa de căpătâi, deşi pusă nedrept de puțin în valoare, este iubită de interpreții de operă din întreaga lume.
Să nu uităm să ascultăm Rapsodia Română Nr. 2. Să nu uităm să ascultăm Poema Română, „o ambițioasă suită pentru orchestră inspirată de Liszt, foarte bine primită când a fost interpretată pentru prima dată la Paris în 1899„. Să nu uităm Sonata nr. 2 pentru vioară şi pian, Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, Suita orchestrală nr. 1 în Do major, poemul simfonic Vox Maris şi, bineînțeles, celelalte lucrări.
Aşadar, va redescoperi lumea muzica lui Enescu? Cu siguranță, chiar el o spunea.
“Cultura va trăi. Prea mare e patrimoniul ce l-au acumulat atâtea secole de trudă și de credință pentru a face dintr-o dată tabula rasa din tot ce am strâns și asimilat. Impasuri a mai avut omenirea. Și le-a răzbit pe toate cu o vitalitate eroică. Nu-i va lipsi curajul nici de data aceasta. Trebuie să credem și vom învinge.”
Iar dacă titlul meu ți se pare uşor deplasat, te rog citeşte acest articol.
