Vincent Van Gogh: un pictor într-o ureche

Mai jos găsești povestea lui Vincent Van Gogh, artist de geniu, pictor într-o ureche. În 2017 viața lui și, în special, circumstanțele morții sale, au facut obiectul filmului „Loving Vincent”, primul lungmetraj animat complet pictat, nominalizat la premiul Oscar.

Mulți experți susțin că oricine dorește să-şi dezvolte o anumită deprindere trebuie să înceapă devreme. Trebuie să se concentreze intens. Trebuie să exerseze în mod sistematic. Trebuie să acumuleze cât mai multe ore de practică deliberată. Părerea unanim acceptată? Dacă întârzii la start nu îi vei ajunge niciodată din urmă pe cei care au început de timpuriu.

Ai vrut să faci ceva în viață şi alții ți-au tăiat elanul cu vorbele: “n-ai nicio şansă, e prea târziu…”?

Hai să-ți spun povestea lui Vincent. Poate o ştii.

Mamei băiatului îi plăceau arta şi muzica. Dar atunci când băiatul încercă să deseneze pisica fu atât de stângaci încât luă desenul şi, supărat, îl făcu ferfenițe. Şi nu mai vru să încerce cu nici un chip. Anii copilăriei şi-i petrecu în Olanda. Uneori juca dame cu Theo, fratele mic. Alteori, mergeau la joacă cu săniuța. Însă cel mai mult timp stătea tăcut, privind în jur, ore în şir. O carte celebră pe vremea aceea îi sfătuia pe părinți să-şi păzească cu grijă copiii. Cartea spunea că plimbările solitare îi pot “rătăci”. Dar ai lui îl lăsau să rătăcească de unul singur, ore în şir. Hoinărea noaptea, umbla prin furtună, făcea kilometri întregi doar să privească vreun cuib micuț de păsărică, ore în şir. Sau să privească gândaci de apă cum traversau peste pârâu. Era complet obsedat să adune gândaci; le punea etichete cu numele speciei lor, scris în latină.

La treisprezece ani băiatul fu primit la o şcoală nouă în clădirea uriaşă a unui fost palat regal. Era atât de departe de casă încât trebui să stea în gazdă. În timpul orelor mintea îi rătăcea la alte lucruri, mereu haihui, ore în şir. Însă era un copil silitor, în timpul său liber memora poezii.

Profesorul de artă era o celebritate, un pionier al sistemului educativ. Susținea că desenul artistic trebuia să devină o parte centrală în dezvoltarea economiei. Ideea a avut un succes atât de mare încât guvernul a introdus desenul în programa şcolară. În loc să le vorbească de la catedră, profesorul îi aşeza pe copii în centrul clasei. Îi acorda fiecăruia atenție personală, mergând printre ei. La şcoală copiii îl adorau. Dar pe băiat profesorul de artă nu l-a impresionat. Matur fiind, avea să se plângă că nu-l învățase nimeni vreodată ce este o perspectivă. Şi asta deşi cunoaşterea ei era crucială, guvernul o menționase chiar în legea specială.

Băiatului nu-i prea plăcea să trăiască printre străini. Chiar înainte să facă cincisprezece ani părăsi şcoala. Şaisprezece luni după aceea, în afară de lungi hoinăreli prin natură, nu făcu mai nimic. Bineînțeles, asta nu putea să țină la nesfârşit. Însă habar nu avea ce să facă. Din fericire, unchiul său făcea comerț cu artă, o afacere cu un succes nemaivăzut. Şi abia ce fusese făcut cavaler. Îi oferi nepotului prima sa slujbă, în urbe.

Creația nu-l inspirase deloc pe băiat; comerțul l-a inspirat. Îşi îndreptă toată puterea de observație spre noile sale obiecte de studiu: litografii, fotografii… Tot aşa cum făcuse în sânul naturii cu colecția lui de gândaci, grupa ordonat tot ceea ce abia văzuse. La douăzeci de ani, avea deja de-a face cu clienți importanți. Călătorea peste granițe pentru a vinde. Tânărul le spuse încrezător părinților săi că nu mai trebuia să îşi caute vreodată un loc de muncă. Se înşela cumplit.

Era un biet băiat de la țară, ajuns la oraș. Nu avea destulă abilitate să treacă peste frecuşurile cu patronul. Şi nu-i plăcea să se tocmească. Simțea că încearcă să tragă de la clienți un folos necuvenit. Curând, l-au transferat la Londra, într-o filială; nu mai lucra cu clienți. Apoi, la douăzeci şi doi de ani l-au mutat iar, la Paris. Sosea în Franța în plină revoluție în artă. În drum spre muncă, trecea pe lângă atelierele unor artişti, aveau să devină celebri. Și totuși, la fel ca fostul său profesor de artă, „niciunul dintre aceştia nu l-a însuflețit”. Pe el îl însuflețea o obsesie nouă: religia. Ani mai târziu, discuta cu fratele său despre acești artiști vizionari. Ce văzuse la ei? Nu văzuse nimic.

În cele din urmă, de la firmă l-au dat afară. Plecă în Anglia, suplinitor la o şcoală, într-un oraş de litoral. Lucra paisprezece ore pe zi. Preda de la franceză la aritmetică, păzea camerele de dormit, ducea copiii la biserică; în general, făcea de toate. Pentru patron, şcoala era o simplă afacere, iar tânărul costa puțin. Îşi găsi altă slujbă, preparator la alt internat, mai răsărit. După câteva luni, se hotărî să plece în America de Sud, ca misionar. Părinții reuşiră să-l facă să îşi ia gândul. Insistau că trebuie să “nu mai dea curs dorințelor sale” şi să-şi găsească un curs al vieții normal, stabil. Maică-sa şi-ar fi dorit să-l vadă făcând ceva în aer liber, să fie şi el “mai calm, mai fericit”. Tânărul hotărî să calce pe urmele tatălui; avea să învețe să devină pastor.

Curând după aceea, taică-su îi găsi o slujbă la un librar. Tânărul iubea cărțile, lucra de la opt dimineață până la miezul nopții. Când apa pătrundea în prăvălie la inundații, îşi uimea colegii prin tăria cu care căra cărțile, stivă cu stivă, la loc uscat. Noul său scop era să fie admis la facultate, voia să se pregătească să fie pastor. Din nou, trudea cu aceeaşi pasiune neostoită.

Lucrând cu un îndrumător, copia cărți de mână, volum după volum. „Trebuie să nu adorm, cât îmi pot ține ochii deschiși”, îi scrise fratelui său. Îşi reaminti că exercițiul este mama învățării, însă cuvintele – că era vorba de greacă, sau de latină – nu se lăsau uşor rostite. Se mută la un unchi, un auster veteran de război, care îi spuse atât: “nu te opri”. Hotărî să-şi înceapă lucrul înainte ca ceilalți colegi să se trezească, să termine după ce ei dormeau deja demult. Unchiul său îl găsea citind la primele ore ale zilei.

Și totuși, în strădania sa dădu greş, din nou. Aproape de a douăzeci şi cincea aniversare, tânărul auzi o predică pe undeva. Vorbea despre modul în care revoluția industrială îmbogățise peste măsură anumiți cetățeni, precum unchiul său. Vorbea despre alții care se zbăteau în mizerie, în sărăcie. Ca să poată vesti Cuvântul Domnului fără zăbavă hotărî să se lase de învățătură. Alese un curs scurt de pregătire, însă nu avea darul de ține predici concise şi clare, cum îi cereau. Iarăşi greşi. Nimeni nu avea însă să îl împiedice să țină predici. Îşi îndreptă paşii spre regiunea minieră, unde inspirația era necesară.

Când tânărul sosi în zona minieră şi văzu cerul negru gândul îl duse la Rembrandt; îl asemui cu umbrele dintr-un tablou. În locul acela avea el să țină predici. Acolo trăiau oameni atât de obidiți încât, când vorbeau despre lumea de deasupra puțului minei, spuneau “deasupra, în iad, acolo sus”. Se dedică serviciului spiritual cu însuflețirea-i obişnuită. Banii şi hainele sale le dădea de pomană. Veghea zi şi noapte la căpătâiul celor bolnavi, printre răniți. Erau fără număr.

La scurt timp după ce sosi acolo, o serie de explozii a ucis 121 de mineri, scuipând gazul de mină la suprafață într-o jerbă de foc. Răbufnea ca un uriaş arzător îngropat sub pământ. Îndurerați, localnicii se minunau de răbdarea cu care tânărul se străduia să aducă alinare fiecărei familii. Dar, totodată, au găsit că este un om ciudat, sucit. Copiii cărora le ținea predici nu luau în seamă învățăturile sale. Curând, activitatea sa misionară luă sfârşit. Avea douăzeci și șapte de ani şi pierduse orice speranță. Zece ani de la un început încrezător în comerțul cu artă nu avea nimic, nu făcuse nimic, nu avea niciun scop în viață.

Îşi vărsă tot năduful într-o scrisoare către fratele mic, ajuns la rândul lui un respectat negustor cu obiecte de artă. Se asemui cu o pasăre închisă primăvara în colivie. Ştia în sufletul său că e timpul să facă ceva important, dar nu-şi amintea ce anume era să facă. Atunci “se lovea cu capul de gratiile coliviei”. Dar cuşca rămânea neclintită, iar pasărea suferea de durere, înnebunită. Tot aşa, scria el, un bărbat, “uneori nu ştie ce poate face, însă simte în adâncul sufletului că e bun la ceva… Ştiu că pot fi un om cu totul nou, ştiu că pot să mă schimb!… Ştiu că am ceva înlăuntrul ființei mele, dar ce anume?!…” Fusese pe rând elev, negustor, învățător, librar, pastor în devenire şi catihet, rătăcitor. După începuturi încrezătoare, pe fiecare cale pe care o luase se împotmolise.

Frații i-au sugerat să încerce să se apuce de dulgherie, sau să caute de lucru la un frizer. Sora lui credea că ar fi fost un brutar, unul chiar iscusit. Poate bibliotecar, era un avid cititor. Dar, în adâncul deznădejdii care îl cuprinsese, își îndreptă energia asupra ultimului lucru de care s-ar fi gândit să se apuce numaidecât. Următoarea scrisoare către fratele său a fost foarte scurtă: „Îți scriu în timp ce desenez. Mă grăbesc să mă întorc la ceea ce am început.” Înainte, privise desenul ca un ocol de la drumul pe care trebuia să ajungă la oameni, prin adevăr. Acum, începu să caute adevărul surprinzând în desene viețile celor din jur. Nu mai desenase de când era copil, când își dăduse seama de propria-i stângăcie. Așa că o luă de la capăt, de la bun început. Se apucă să citească “ABC-ul desenului”, primul lui ghid.

Însă în anii ce au urmat, făcu doar câteva încercări foarte scurte de pregătire. Un văr prin alianță, pictor profesionist, încercă să-l învețe să picteze în acuarelă. Pe pagina din Wikipedia dedicată lui Vincent van Gogh, în dreptul educației sale, vărul acesta este singurul nume. La drept vorbind, Vincent se căznea să obțină atingerea fină cerută de acuarelă. Astfel că, după o lună, relația dintre învățător şi învățăcel luă sfârşit. Fostul său patron de la firma de comerț cu artă, acum un respectat critic, îi declară desenele nedemne de a fi expuse. „De un singur lucru sunt foarte sigur”, zise, „tu nu ești artist”. Şi continuă fără menajamente: „Te-ai apucat prea târziu.”

La aproape 33 de ani, se înscrise la școala de artă, cot la cot cu studenți cu mult mai tineri. Rezistă câteva săptămâni. La concursul de desen juriul a fost necruțător. I-au sugerat să o ia de la capăt, la începători, alături de copii din clase mici. Între două cariere, aşa cum făcuse dintotdeauna, oscilă de la o pasiune artistică la altă pasiune. Într-o zi credea că artiştii adevărați pictează doar figuri realiste. Mai apoi, când figurile nu îi ieşeau cum ar fi vrut, susținea că artiştilor adevărați le pasă doar de peisaje. Într-o zi, se străduia să fie cât se poate de realist. În altă zi, căuta doar expresie, în stare pură.

Săptămâna aceasta? Arta era un mijloc de a-şi arăta devoțiunea față de Dumnezeu. Săptămâna cealaltă? Arta redevenea creație pură. Într-un an hotărî că toate operele de artă adevărate erau create doar în nuanțe de negru şi cenuşiu. Apoi, se răzgândi. Adevăratele perle din interiorul cochiliei unui artist erau culorile vibrante, vii. De fiecare dată se întâmpla la fel, mereu. Întâi, era cucerit de o nouă idee. Apoi, se lepăda de ea cu totul, tot aşa de rapid.

Într-o zi, îşi umplu buzunarele cu vopsea, luă un şevalet şi îl duse undeva pe o dună. Nu mai lucrase în ulei. Era furtună. Dădea fuga în adăpost, ieşea în fugă. Picta în tuşe groase, cu mişcări scurte, nervoase. Pânza udă lucea în vânt sub un strat de nisip. Storcea culorile direct din tub, direct pe pânză. În căutarea formelor realiste, perfecte, mintea şi mâna îi stâlciseră toate desenele. Acum, vopseaua vâscoasă, graba cu care picta în furtună îl eliberau din colivia în care era închis. Mâna-i era descătuşată, mintea nemărginită. Mai mult de un veac mai târziu, biografii aveau să scrie despre ziua aceea: “uluitoare descoperire: putea să picteze”. Iar el simți. “Îmi place la nebunie”, îi scrise lui Theo. “Este mult mai uşor decât am crezut”.

Continuă să penduleze de la un experiment artistic la altul. Azi afirma o idee, mâine o renega. Critica vehement încercarea de a prinde lumina sub un strat de vopsea. Apoi, făcea cale întoarsă, îşi scotea pânza la soare şi încerca. În lucrări incolore, era obsedat de nuanțe de negru, tot mai profunde, tot mai închise. Apoi, renunța la ele cu totul, trecând dintr-o dată la culori vibrante, vii. Nici măcar cerul nopții nu-l mai picta în negru, atât de profundă era schimbarea.

Rătăcirile sale au continuat tot aşa, atât geografic, cât şi artistic, în puținii ani pe care i-a mai trăit. În cele din urmă, abandonă țelul de a ajunge un maestru al schiței. Apoi, rând pe rând, renunță la toate stilurile despre care spusese că sunt esențiale, dintre care niciunul nu îi ieşise. Din mâna sa luă naştere o artă nouă. Era năvalnică, erupea de culoare, în straturi groase. Era încărcată de o singură grijă: să cuprindă ceva nemărginit. Voia să creeze artă pe care oricine s-o înțeleagă, nu artă trufaşă pentru puținii oameni care aveau o educație privilegiată. Ani în şir se străduise să surprindă corect proporțiile unui chip. Ani în şir, nu-i reuşise. Acum, lăsă pradă uitării acest obiectiv. Oamenii lui mergeau printre copaci cu chipuri neterminate, cu mâini fără degete, neisprăvite.

Odinioară avusese nevoie de imagini din care să se inspire. Pentru a face portrete avusese nevoie de modele vii. Acum, le crea pe toate cu ochiul minții. Într-o seară, privi pe fereastra dormitorului său spre dealurile care se întindeau în depărtare. Le privi cum privise păsările, cum privise gândacii, cum privea ore în şir atunci când era copil. Privi prin cerul ferestrei, ore în şir. Apoi, când mâna apucă ferm penelul, imaginația preschimbă orăşelul într-un sătuc. Biserica maiestuoasă se prefăcu într-o capelă umilă. Chiparosul verde-închis de sub geam crescu uriaş pe pânză, ca o algă de mare pe cerul înstelat în vârtejul nebun.

Îl trimiseseră printre copii să învețe din nou să deseneze. Trecuseră de atunci doar câțiva ani. Dar acea noapte înstelată, pe lângă alte zeci de lucrări pentru care astăzi e cunoscut, pictura creată după ce de atâtea ori dăduse greş, avea să deschidă o nouă eră în artă. Noaptea aceea avea să inspire noi concepte estetice, forme moderne de exprimare. Lucrările cărora le-a dat naştere în ultimii doi ani din viață? Experimente grăbite, finalizate în ore. Dar aveau să devină unele dintre cele mai valoroase obiecte care au existat.

Povestea că Vincent van Gogh a murit necunoscut? E doar un mit. Cu câteva luni înainte să moară un critic de artă îi făcea o recenzie entuziasmată. Se vorbea despre el peste tot în Paris. Claude Monet, părintele curentului impresionist – mişcarea pe care Van Gogh o ignorase, pe care o deplânsese, şi din care apoi inovase – i-a declarat opera perla unei expoziții anuale.

În banii de azi, patru dintre lucrările lui Van Gogh s-au vândut fiecare cu peste 100 de milioane de dolari americani. Şi nici măcar nu erau lucrările cele mai renumite. Astăzi, întâlnim opera sa absolut pretutindeni, de la coperți de telefon şi o marcă omonimă de vodcă până la ciorapi. Însă moştenirea lăsată de el depăşeşte cu mult aria comercială.

Picturile lui Vincent Van Gogh au schimbat complet viziunea altor artişti. Picturile lui, o punte către arta modernă, au inspirat o devoțiune neegalată de vreun artist. Adolescenții îşi tapetează pereții cu picturile lui. Unii n-au călcat într-un muzeu niciodată.

Şi totuşi, dacă Van Gogh ar fi murit la treizeci şi patru de ani şi nu la treizeci şi şapte (speranța de viață în Olanda era 40 de ani la naşterea lui), probabil că nu ar fi primit în cartea istoriei lumii mai mult de un rând.

Van Gogh a murit prea devreme, majoritatea capodoperelor sale nu s-ar fi născut.

(fragmentat adaptat din cartea “Range: De ce triumfă generaliștii într-o lume specializată”, despre care am mai scris în acest articol)

Ți-a plăcut povestea lui Vincent? Atunci haide să îți mai spun un secret.

„Trebuie să te laşi absorbit de ceea ce faci. Trebuie să te îndrăgostești de ceea ce faci… Trebuie să-ți dedici întreaga viață pentru a dobândi măestria în ceea ce faci. Acesta este secretul succesului tău.”

(Jiro Ono, bucătar japonez, proprietar al Sukiyabashi Jiro, restaurant de sushi din Tokyo, considerat cel mai mare maestru sushi din lume)

Vincent Van Gogh | Şase lucruri cunoscute sau mai puțin cunoscute

A. Unde poți vedea câteva dintre cele mai importante lucrări?

1. “Starry Night” (“Noapte înstelată”) – Museum of Modern Art (MOMA), New Nork
2. “Café Terrace on the Place du Forum, Arles, at Night” (“Terasa cafenelei din piața Forum din Arles în timpul nopții) – Kröller-Müller Museum, Otterlo, Olanda
3. “Irises” (“Irişi”) – J. Paul Getty Museum, Los Angeles, California
4. “Sunflowers” (“Floarea soarelui”) – Metropolitan Museum of Art, New York; National Gallery of Art, Londra; The Philadelphia Museum of Art, Philadelphia
5. “Bedroom” (“Dormitorul) – Van Gogh Museum, Amsterdam; Musée d’Orsay, Paris
6. “Wheatfield with Crows” (“Lan de grâu cu ciori”) – Van Gogh Museum, Amsterdam
7. “Blossoming Almond Tree” (“Alun înflorit”) – Van Gogh Museum, Amsterdam
8. “Potato Eaters” (“Mâncătorii de cartofi”) – Van Gogh Museum, Amsterdam
9. “Starry Night Over the Rhone” (“Noapte înstelată deasupra râului Rhone”) – Musée d’Orsay, Paris
10. “Self-Portrait” (“Autoportret”) – Musée d’Orsay, Paris
11. “Wheat Field with Cypresses” (“Lan de grâu cu chiparoşi”) – Tate Gallery, Londra; National Gallery, Londra
12. “Self-Portrait with Bandaged Ear and Pipe” (“Autoportret cu urechea bandajată şi pipă”) – Tate Gallery, Londra

B. Câte lucrări a vândut Vincent Van Gogh în timpul vieții?

Se spune adesea că a vândut doar un tablou. Muzeografii din Amsterdam spun că în realitate au fost mai multe. Se ştie că prima comandă a primit-o de la unchiul său, negustorul, care i-a comandat 19 peisaje ale oraşului Haga. Ceea ce se cunoaşte cu siguranță este că Van Gogh a vândut apoi primul tablou negustorului parizian Julien Tanguy, iar fratele său Theo a vândut lucrarea “Podgorie Roşie” unei galerii de artă din Londra, aparent pentru uriaşul preț de… 400 de franci. În plus, în tinerețe, pentru a avea bani de mâncare şi materiale, făcea frecvent schimb de lucrări cu alți artişti.

C. Care au fost cele mai scumpe lucrări de Van Gogh vândute până acum?

La ora la care scriu aceste rânduri, cele mai scumpe lucrări au fost “Portretul Doctorului Gachet”, “Portretul lui Joseph Roulin” şi un tablou numit “Irişi”. Fiecare dintre acestea s-a vândut cu peste 100 de milioane US$ în prețurile de azi. O căciulă de bani, dar nu sunt cele mai scumpe picturi vândute în lume până acum.

D. Care a fost boala de care a suferit?

Vincent Van Gogh a sosit în oraşul Arles la începutul anului 1888. Picta foarte mult, fiind inspirat de peisajele din sudul Franței. Pictorul francez Paul Gaugain i s-a alăturat în luna octombrie şi credea că visul său s-a împlinit.

Cei doi artişti au lucrat fericiți împreună, însă relația lor s-a deteriorat foarte curând. Boala mentală a lui Vincent progresase, începuse să halucineze, îşi pierdea cunoştința. După o ceartă violentă cu Gaugain, în timpul unei asemenea crize a luat un cuțit şi şi-a tăiat urechea stângă pe 23 decembrie 1888.

Vincent a fost internat într-un spital din Arles. Medicii au crezut inițial că suferă de o formă de epilepsie. În plus, viața în Arles devenise insuportabilă atunci când vecinii săi, temându-se de ieşirile sale, au făcut o petitie pentru a fi evacuat din casa lui. Van Gogh a fost distrus. Dându-şi seama că nu poate locui singur în continuare, în aprilie 1889 s-a internat singur în spitalul de psihiatrie Saint-Paul-de-Mausole din Saint-Rémy, de unde a ieşit un an mai târziu.

E. Cum a murit?

Vincent Van Gogh a părăsit sanatoriul de boli nervoase din Saint-Rémy în mai 1890, sperând că va reuşi să se descurce de unul singur. S-a mutat în satul francez Auvers-sur-Oise lângă Paris şi părea liniştit. Din nefericire, corespondența lui cu fratele său sugera deja că din punct de vedere mental e instabil. Pe 10 iulie 1890 îi scria lui Theo: “viața mea este lovită la rădăcină, pasul împleticit”. Pe 27 iulie 1890, Van Gogh s-a împușcat în piept cu un revolver pe un câmp din apropiere. A murit două zile mai târziu.

F. Cum a devenit celebru după ce a murit?

În ultimii doi ani ai vieții sale, Vincent Van Gogh a obținut recunoaștere în rândul avangardei artistice. Lucrările sale au fost expuse în expoziții la Paris și Bruxelles. După moartea lui Vincent, fratele său Theo a dorit să facă cunoscută lumii largi opera sa, dar șase luni mai târziu, a murit și el. Văduva lui, Jo van Gogh-Bonger, a hotărât să finalizeze acest proiect. A vândut o parte din lucrările lui Vincent, pe altele le-a împrumutat pentru expoziții și a publicat scrisorile dintre cei doi frați. Povestea fascinantă a vieții lui Vincent Van Gogh este unul dintre motivele pentru opera sa devenit atât de cunoscută. Fără dedicația cumnatei sale, acest lucru nu ar fi fost posibil.

Noi am văzut muzeul Vincent Van Gogh din Arlès, unul dintre ultimele locuri în care trăit una dintre cele mai bogate perioade ale carierei sale de pictor. Nu am văzut încă muzeul Van Gogh din Amsterdam. Am stat prea puțin când am fost, dar sperăm să ne întoarcem cât mai curând.

Muzeul Van Gogh din Amsterdam adăposteşte cea mai mare colecție din lucrările sale şi este unul dintre cele mai vizitate muzee din lume.

Şi, pentru că îți scriu aceste rânduri în vremuri de pandemie, dacă nu ai vizitat încă muzeul Luvru, sau dacă vrei să-l revezi, te invit într-o călătorie virtuală, un film de prezentare în şapte părți, imagine de calitate, senzațional. Vizionare plăcută.

Iar dacă ți-a plăcut povestea lui Vincent Van Gogh, lasă-ne un semn de încurajare şi trimite-o altora cărora ar putea să le placă.

Urmăreşte-ne în continuare.