Orbul (Kate Chopin)

Orbul mergea agale de-a lungul străzii. Într-una din mâini ținea o cutie roşie, mică. Pălăria lui ponosită și hainele decolorate arătau de parcă fuseseră adesea bătute de ploaie, iar soarele i le zvântase mereu pe spate. Nu era în vârstă, părea slăbit. Păşea pe asfaltul încins, bătut de soare. Pe cealaltă parte a străzii copacii făceau o umbră deasă, plăcută; toți oamenii mergeau pe acea parte. Dar omul nu ştia asta, căci era orb; şi pe deasupra, era nătâng.

În cutia roşie ducea creioane cu miez de grafit, se străduia să le vândă. Mergea lipsit de baston, bâjbâind cu piciorul pe lângă ziduri sau ținându-se cu o mână de balustradă. Când ajungea la treptele unei case, urca. Uneori, după ce cu greu ajungea până la uşă, nu găsea soneria, şi atunci cobora uşurel şi îşi vedea mai departe de drum. Unele porți de fier erau zăvorâte, proprietarii plecaseră să petreacă vara în altă parte. Iar el pierdea mult timp străduindu-se să le deschidă; avea la dispoziție tot timpul din lume, aşa că nu conta, timp chiar avea.

Uneori reuşea să ajungă la sonerie; dar bărbatul sau menajera care îi deschideau nu aveau nevoie de niciun fel de creioane, şi n-aveau niciun chef să deranjeze stăpâna casei pentru un asemenea fleac.

Bărbatul plecase de mult şi bătuse cale lungă, fără să vândă nimic. În dimineața aceea, cineva se săturase să-l vadă stând de pomană, îi pusese în mână acea cutie roşie cu creioane şi-l trimisese să câştige un ban, să aibă şi el ce mânca. Foamea, cu colți ascuțiți, îi rodea acum stomacul, o sete cumplită îi strângea gura. Soarele îl mistuia. Peste cămaşă purta vestă şi haină – prea multe haine. Ar fi putut să le scoată, să le ducă pe braț, sau ar fi putut să le arunce; dar nu îi dăduse prin cap aşa ceva. O femeie bună la suflet l-a văzut de la etaj, i s-a făcut milă, şi s-a rugat în sinea ei să treacă pe cealaltă parte, la umbră.

Bărbatul s-a abătut pe o străduță unde se jucau nişte copii gălăgioşi, surescitați. Copii au fost atraşi de culoarea cutiei şi au vrut să afle ce e în ea. Unul dintre ei a încercat să i-o smulgă. Mânat de instinctul de a-şi apăra singurul mijloc de trai, bărbatul a opus rezistență, a început să strige la ei şi i-a înjurat. De după colțul străzii s-a ivit un polițist care, văzându-l la mijloc, l-a luat de guler; şi-a dat repede seama că este orb, şi l-a lăsat să plece în plata lui, nevătămat. Omul a ieşit din nou la soare.

Bâjbâind fără scop, orbul a nimerit pe o stradă pe care treceau duduind maşini electrice monstruoase, în clinchet de clopoței, zguduindu-i pământul de sub picioare. A început să traverseze.

Apoi ceva s-a întâmplat – ceva atât de oribil încât pe bărbații din jur i-a cuprins amețeala, în timp ce femeile au leşinat. Buzele şoferului s-a făcut de culoarea cenuşii, la fel şi chipul; din cauza efortului inuman cu care se străduise să oprească maşina, tremura ca o frunză, se bâlbâia.

De unde apăruseră oare deodată toți aceşti oameni? Băieți alergau, bărbați şi femei se călcau în picioare să vadă scena îngrozitoare; doctori, parcă mânați de providență, zoreau în trăsurile lor către ea.

Groaza mulțimii a fost şi mai mare atunci când în trupul strivit au recunoscut unul dintre cei mai bogați, mai utili şi mai importanți rezidenți ai oraşului, cunoscut pentru prudență şi clarviziune. Cum fusese posibil să se abată asupra lui aşa ceva? Se întorcea grăbit de la birou să ajungă la familia care urma să plece într-o oră sau două spre locuința lor de vară de la Atlantic; era târziu. În graba sa, nu a zărit maşina care venea din sens opus – aceeaşi poveste îngrozitoare a fost spusă de toți, repetată la nesfârşit, iar şi iar.

Orbul? N-avea habar. El, habar n-avea ce se întâmplase. El traversase, şi acum orbecăia din nou în soare, bâjbâind cu piciorul pe lângă zid.

***

Povestirea “Orbul” a fost scrisă de scriitoarea americană Kate Chopin în 1894. Maestră a genului (îți recomand culegerea de povestiri scurte “Trezirea”, publicată de RAO, publicată anterior sub titlul „Trezirea la viata si alte povestiri„, pe care o poți găsi în librării), Chopin reuşeşte să creeze în câteva sute de cuvinte o puternică imagine a timpului, locului şi tragediei unui biet orb, care se străduia să vândă creioane pentru a-şi câştiga existența, fiind primit cu indiferență şi răutate peste tot pe unde a încercat.

Şi, acum, drag cititor, hai să ne răspundem cu onestitate la întrebare.

Orbul? Sau, poate noi? Cine este nătâng?

Dacă ți-a plăcut povestirea, lasă-ne un semn mai jos. Vom continua. 🙂