În lumea asta nu-i uşor de trăit. Fiecare este mereu supărat de nişte fleacuri, mereu amărât de lucruri mărunte ce o iau razna. Pe unul l-a rănit un prieten. Pe altul rudele nu-l bagă-n seamă. Una s-a certat rău cu soțul, ori cu copilul ajuns la vârsta rebeliunii.
Adeseori, oamenii plâng atunci când sunt nefericiți. Foarte normal. Când eram tânără am lucrat într-un birou pentru un timp. Când se făcea ora mesei, pe măsură ce le era tot mai foame, oamenii începeau toți să plângă, tot mai nervoşi și obosiți. Șeful îmi trimitea un document să îl bat la mașină. Cu dosul palmei, nervoasă, îl aruncam pe podea. „Mişcă şi bate-l!”, țipa la mine. „Ete, nu vreau!”, țipam şi eu. Devenea irascibil, trântea telefonul în furcă. Lacrimi de frustrare îi şiroiau pe obraji când voia să iasă la prânz în oraş. Dacă cineva trecea pe la el să îl scoată la masă, îi întorcea spatele şi nu-l lua în seamă. Ochii acelui om erau plini de lacrimi.
După prânz, de obicei ne simțeam ceva mai bine. Biroul fremăta de forfoteala obişnuită. Oamenii mergeau iute de colo colo cu dosare în brațe. În vreun colț de birou cineva bufnea în râs. Treaba mergea bine până la sfârşitul zilei. Apoi, ni se făcea iarăşi foame, iarăşi ne simțeam obosiți, chiar mai obosiți decât fuseserăm de dimineață. Începeam iar să plângem.
Cei mai mulți dintre noi încă plângeau când plecam către casă. Ne înghionteam să ne facem loc la urcarea în lift. Apoi, în drum spre metrou, priveam mânioşi la cei ce veneau către noi. Coboram croindu-ne drum printre cei care urcau la suprafață.
Era vară. Pe vremea aia în metrou nu era aer condiționat. Stăteam în picioare înghesuiți, bălăngănindu-ne dintr-o parte în alta în trenul gonind între stații. Lacrimile ne curgeau pe obraji, sudoarea ne şiroia pe picioare şi spate. În pantofii lor strâmți, picioarele femeilor erau umflate.
În drum spre casă, unii se opreau treptat din plâns, mai ales de găsiseră un loc pe scaun. Ochii lor licăreau sub gene umezi, clipind grăbit; cu un deget în gură, cu ziarul sau cartea în mâna cealaltă, citeau mulțumiți.
Poate nu mai plângeau deloc în ziua aceea. Pot doar să-mi închipui, nu eram împreună, n-am de unde şti. Acasă eu una nu prea plângeam decât la cină, dacă n-aveam ce pune pe masă. Şi mai plângeam când venea ora culcării. Nu prea voiam să mă culc pentru că nu voiam să mă trezesc şi să plec din nou la muncă a doua zi. Dar poate că alții plângeau la ei acasă, poate că plângeau întrerupt toată seara. Cine ştie ce găseau la venire, cine poate şti.
(această povestire de Lydia Davis, scriitoare americană care a câştigat Man Booker International Prize în 2013, a apărut în revista New Yorker pe 4 iulie 2019).
***
„Vezi, noi venim plângând pe lumea asta și-ncepem să țipăm nemulțumiți când dăm de aer fiindcă, de vrem, de nu vrem, pășim pe această scenă de bufoni și nebuni”.
(William Shakespeare, „Regele Lear”)
