Voyager: două sticle plutind în oceanul interstelar

Voyager. Doi călători. Două sonde spațiale, gemene, trimise de omenire în infinit. Celor care le vor găsi cândva, undeva – nu ştim nici cine, nici unde, nici când – le-ar putea povesti trecutul unei civilizații care (poate) se va fi sfârşit.

Căutarea noastră este străveche. Dintotdeauna am vrut să aflăm ce se ascunde dincolo de orizont. Dintotdeauna am vrut să împingem frontierele noastre tot mai departe. Aflate acum la zeci de miliarde de kilometri distanță de casă, cele două nave spațiale îşi continuă călătoria în spațiul interstelar. În drumul lor către stele, oare ce ne vor spune în continuare despre galaxia în care trăim? Ce vom descoperi despre Universul nemărginit? Ce vom afla despre noi şi locul nostru în infinit?

19 decembrie 1972. Capsula navei spațiale Apollo 17 revenea pe Pământ, căzând în Oceanul Pacific. Epoca de aur a misiunilor de explorare spațială cu echipaj uman lua sfârşit. În anii ce au urmat, voința colectivă a omenirii de a trimite oameni în spațiu a dispărut. Erau vremuri tulburi, ani de război şi de criză, lumea avea alte lucruri pe cap. Şi totuşi, la numai cinci ani de la încheierea misiunii Apollo, oamenii de ştiință au lansat o nouă misiune, la fel de profundă şi infinit mai însemnată.

“Când am lansat sondele Voyager ştiam că pornim într-o călătorie de descoperire. Însă nici măcar nu ne trecea prin cap cât de multe lucruri aveam de găsit.” (Ed Stone, cercetător principal)

Scopul inițial al misiunii era explorarea celor patru planete uriaşe de la marginea sistemului nostru solar. Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, plus vreo 48 de sateliți.

Călătoria a fost posibilă datorită unei rare alinieri a acestor planete, o configurație care apare o dată la 176 de ani. Aceasta permitea unei nave spațiale să folosească atracția gravițională a unei planete în drumul ei către alta. Cercetătorii de la Agenția Națională Spațială Americană au studiat 10.000 de traiectorii. Dintre acestea au ales două. Una asigura trecerea la cea mai mică distanță pe lângă Jupiter şi Io, luna sa. Traiectoria continua înspre Saturn, şi satelitul acesteia, uriaşul Titan. Cea de-a doua traiectorie păstra opțiunea continuării călătoriei către Uranus, apoi către Neptun.

Cele două sonde Voyager au fost echipate cu instrumente științifice esențiale pentru a colecta date despre lumile necunoscute din calea lor. Acestea includeau camere video, sisteme de radioastronomie, spectrometre, magnetometre, fotopolarimetre, detectoare de raze cosmice şi de particule cu încărcătură redusă, şi aşa mai departe. Sună impresionant, dar după standardele tehnice din ziua de azi echipamentele erau rudimentare. Ca să îți faci o idee, un iPhone din primele generații avea o memorie de 240.000 de ori mai mare decât computerele de pe Voyager. Iar puterea transmițătoarelor lor (23 Watts) este echivalentă cu cea a unui bec de frigider.

Conform planului inițial, durata de funcționare a celor două sonde nu trebuia să depăşească cinci ani. Şi totuşi, ele se află şi acum în stare bună de funcționare. După mai bine de patru decenii de activitate, cele două nave încă ne trimit informații despre zborul lor în spațiul interstelar. În drumul lor, ne-au dezvăluit un sistem solar fascinant, a cărui diversitate depăşeşte tot ceea ce ne închipuisem.

Voyager 2 a fost prima lansată de la Centrul Spațial Kennedy din Cape Canaveral în Florida, pe 20 august 1977. Două săptămâni mai târziu, Voyager 1 a urmat o traiectorie mai scurtă, dar mai rapidă. Iată câteva dintre imaginile captivante pe care apoi ni le-au trimis.

După aproape doi ani de la plecare, cele două nave spațiale au ajuns în apropiere de Jupiter, corpul ceresc care l-a fascinat atât de mult pe Galileo. Numită după zeul suprem la romani, Jupiter este o enormă sferă gazoasă, răvăşită de furtuni şi turbulențe. Volumul său este de peste 1.300 de ori mai mare decât volumul Terrei. Masa acestui gigant este de două ori și jumătate mai mare decât masa totală a tuturor celorlalte planete din sistemul solar.

Atmosfera lui Jupiter prezintă o bogăție de culori şi modele uluitoare. Zonele reci, de culoare deschisă, sunt încărcate de cristale de amoniac la altitudinile superioare. Iar centurile întunecate sunt formate din particule solide de sulf la altitudinile inferioare. Camerele de filmat de pe Voyager au surprins imagini spectaculoase ale Marii Pete Roşii, un anticiclon cu un diametru de trei ori mai mare decât Pământul. (Şi noi ne bosumflăm când bate vântul…)

Cu cel puțin 16 sateliți naturali, Jupiter poate fi considerat un mini-sistem solar. Pe Io, satelitul lui Jupiter, Voyager a filmat nouă vulcani activi, scuipând jeturi fierbinți de sulf la peste 150 de kilometri în atmosferă…

„Dacă ar fi să aleg o descoperire reprezentativă a sondelor Voyager aş alege aceşti vulcani.” (Edward Stone, cercetător principal)

Aproape doi ani mai târziu, Voyager 1 a ajuns la 124.000 kilometri de Saturn, o treime din distanța de la Pământ la Lună.

Saturn? O bilă rece de hidrogen şi de heliu, răvăşită de vârtejuri şi mai cumplite: până la 1.800 de kilometri pe oră. Splendidele sale inele, despre care se crede că sunt rezultatul coliziunii între foşti sateliți, constau din nenumărate particule în continuă rotație, ciocnindu-se una de alta. Gheață, bucăți de stâncă…

Apoi Voyager a zburat la 4.000 de kilometri deasupra lui Titan, unul dintre cei doar trei sateliți din sistemul solar care are o atmosferă. Corpul ceresc este acoperit de vaste lacuri de metan lichid.

„Cu siguranță una dintre cele mai interesante descoperiri de la Saturn a fost atmosfera de pe Titan. Este formată în principal din azot, ca aici, pe Pământ, dar conține metan. Ceea ce se întâmplă astăzi acolo poate semăna foarte mult cu ceea ce s-a întâmplat pe Pământ înainte de apariția vieții, acum miliarde de ani.”

Cinci ani mai târziu şi după aproape un miliard de kilometri de la Saturn, Voyager 2 a ajuns la Uranus. Ca toate celelalte planete, Uranus se învârte ca un titirez, dar este răsturnat pe o parte, ciudat, excentric, cu un uriaş câmp magnetic întins în spațiu.

Însă evenimentul cel mai aşteptat a fost trecerea pe lângă Miranda, unul dintre cei mai bizari sateliți. Imaginile au înfățişat un peisaj ciudat, dar fermecător, inclusiv un canion adânc de 19 kilometri. Poate rezultat din ciocnirea cu altă lună, o dovadă a originilor violente ale sistemului nostru solar.

Alți 12 ani, încă un miliard de kilometri. Voyager 2 călătorea ostenită spre întâlnirea sa cu Neptun.

Această planetă apare albastră, dar este un loc ostil, otrăvit. Metanul din atmosferă absoarbe radiațiile roşii din spectrul vizibil.

Ceea ce este absolut remarcabil este că Voyager 2 a ajuns la Neptun cu o abatere de numai 35 de kilometri şi cu numai o secundă de întârziere!… (Asta da, punctualitate la întâlnire!…)

Neptun? O minge uriașă, rocă topită şi gheață, învelite în straturi de hidrogen, heliu, metan… Şi aici vânturile suflă turbat. În emisfera sudică, Voyager a descoperit o mare pată întunecată, un uragan mare cât tot Pământul.

Triton, cea mai mare dintre cele opt luni ale lui Neptun, altă ciudățenie a naturii. Ciuruit de cratere de impact, Triton este cel mai rece obiect cunoscut în sistemul solar. Frig de crapă pietrele: -240° Celsius…

Cu Neptun, misiunea inițială a luat sfârşit. Pe 14 februarie 1990, la cererea lui Carl Sagan, Voyager s-a întors o clipă către Pamânt pentru a-i face o ultimă fotografie. Pamântul era mic, mic cât un punct („pale blue dot„), un punct albăstrui pierdut în infinit.

Însă sondele Voyager şi-a văzut mai departe de drum în spațiul interstelar. Şi vor duce cu ele în continuare salutul pământenilor către alte lumi, către alte posibile civilizații, ca un mesaj într-o sticlă aruncată în ocean. Fiecare dintre cele două sonde spațiale poartă cu ele un disc din cupru placat cu aur. Imagini de pe Pământ, sunete naturale o selecție de muzică (de calitate!), precum şi mesaje rostite în 55 de limbi. Am avut şi noi, românii, ceva de spus? Bineînțeles, salutul nostru călătoreşte spre alte lumi. Iată-l aici.

În 2012 (Voyager 1) şi 2018 (Voyager 2), cele două nave spațiale au ajuns oficial în spațiul interstelar.

Călătorind cu aproape 500 de milioane de kilometri pe an, astăzi se află la miliarde de kilometri de casă. De fapt, pentru ele spațiul este “acasă”. Şi, mai departe? Voyager 2 va trece la patru ani-lumină de Sirius, cea mai strălucitoare stea de pe cer, peste 290.000 de ani de acum. (Asta dacă nu-i iese în cale vreun meteorit nesuferit…)

În cuvintele lui Carl Sagan,

„Aceste nave spațiale ne-au înfățișat minunile altor lumi, ne-au învățat despre unicitatea și fragilitatea lumii în care trăim. Ne-au învățat despre începuturi și, totodată, despre sfârşituri. Sunt primele nave care au explorat ceea ce ar putea fi cândva locuința urmaşilor noştri.”

Călătoria lui Voyager în vastul ocean interstelar ne amintește cât de strânsă este soarta noastră de planeta noastră natală. Cele două nave spațiale vor rătăci în galaxie timp de milioane, poate miliarde de ani. Vor continua să existe după ce pe Pământ tot ceea ce a fost ridicat de mâna omului se va fi năruit.

Aici poți vedea unde se află Voyager chiar în clipa în care citeşti. Aici şi aici poți admira alte fotografii, iar dacă vrei să afli mai multe despre acest program spațial, găseşti aici.