În 1903 numele lui George Enescu era pe buzele tuturor melomanilor din întreaga lume. De ce? Pentru că acela a fost anul în care a avut loc premiera Rapsodiilor Române. Compuse încă din 1901, cele două suite orchestrale de durată medie, în special prima, şi-au asigurat locul în repertoriul oricărei filarmonici mari din lume devenind cele mai recognoscibile creații ale compozitorului roman, spre suprinderea şi mai târziu nemulțumirea acestuia.
Rapsodia Română Nr. 1 este cea mai celebră dintre cele două şi dintre compozițiile enesciene în general, şi este dedicată colegului său de contrapunct Bernard Croce-Spinelli. Esența Rapsodiei Române este dansul, Enescu însuşi a recunoscut că sunt doar nişte cântecele învățate de la Lae Chioru, puse unul lângă altul fără prea mult studiu sau analiză. Bineînțeles că aceasta este doar o mostră de modestie din partea compozitorului, criticii observând că fiecare tablou al rapsodiei este atent construit folosindu-se doar instrumentele care într-adevăr îşi au locul în acea secvență.
Rapsodia Nr. 1 este exuberantă şi veselă. Influența lui Lae Chioru şi a muzicii sale lăutăreşti se observă încă din primele secunde ale compoziției, introducerea fiind bazată pe cântecul popular “Am un leu şi vreau să-l beu” pe care Enescu l-a învățat de la rapsodul satului în copilărie. Singura diferență este că în loc de cobză şi vioară cântecul de pahar a fost transpus pentru oboi şi clarinet.
Veselia şi jovialitatea primei Rapsodii este în antiteză cu introspecția şi reflecția Rapsodiei Nr. 2. Esența acestei suite nu mai este dansul, ci cântecul în sine. Deşi contine şi pasaje lăutăreşti (sunt încorporate cântece precum “Văleu lupii mă mănâncă” şi “Sârba lui Pompieru”) scheletul acestei rapsodii este balada populară tristă “Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel”, învățată de la acelaşi Lae Chioru.
Enescu avea 19 ani atunci când le-a compus şi a fost foarte surprins de succesul imens pe care aceste două compoziții le-au avut încă de la premieră. În ultima parte a vieții sale ilustrul compozitor avea să duşmănească aceste lucrări, acuzându-le că i-au îngustat reputația sa de muzician în ochii mapamondului. El însuşi avea sa facă câte trei înregistrări pentru fiecare rapsodie, dar a privit acest lucru ca o afacere strict comercială.
(sursa: blog.libris.ro)
Atât Rapsodia Română Nr. 1 în La major, cât şi Rapsodia Română Nr. 2 în Re major înfățişează numeroase aspecte şi stiluri de muzică românească, precum dansuri rapide şi lirică lentă. Prima rapsodie conține teme legate de muzica românească tradițională, transformate în dansuri şi secțiuni melodice în cadrul acestei lucrări. Continua întrepătrundere a acestor ritmuri pline de viață – stil predominant în muzica populară românească – o face deosebit de atractivă.
Analizând lucrările lui Enescu, compozitorul Pascal Bentoiu descria prima rapsodie drept “exotică, fără a fi agresivă”, afirmând că acest stil muzical “nu pune ascultătorului niciun fel de probleme”. Este probabil motivul pentru care Rapsodia Română Nr. 1 este interpretată individual mai frecvent decât Rapsodia Română Nr. 2, mai scurtă şi totodată mai lirică.
Cea de-a doua rapsodie îmbracă bogatele calități lirice ale cântecelor populare și, deși unele secțiuni redau nealterat tonalitatea şi armonia clasică, romantică, tradițională, multe secțiuni reprezintă o provocare pentru ascultătorul contemporan.
(Sarah Burnett Rice-Misura, Universitatea din Arizona)
